versiune pentru tipar

Prezentată prin alocuţiunea Preşedintelui PSL Oleg Serebrian în plenul Parlamentului Republicii Moldova din 3 martie 2006

Onorată asistenţă, stimaţi colegi,

Ieri s-au împlinit 14 ani de la admiterea Republicii Moldova în rîndurile ONU şi totodată, 14 ani din momentul declanşării ostilităţilor de pe Nistru. Pe parcursul acestor ani existenţa Republicii Moldova ca stat independent a fost în permanenţă ameninţată de situaţia din estul ţării.

Problema transnistreană a stat la baza unor regretabile decizii cu caracter politic cum ar fi aderarea ţării noastre la CSI, ridicarea tacită a limbii ruse la rang de limbă oficială, etalarea unui moldovenism primitiv, promovarea ideii de neutralitate permanentă, o idee de la care sînt pe cale de a renunţa pînă şi statele cu regim de neutralitate permanentă recunoscută internaţional.

Dar probabil cea mai serioasă lovitură dată de acest conflict Republicii Moldova a fost cea dată imaginii noastre în exterior.

Credem că sînteţi de acord că despre Republica Moldova în lume se ştiu doar cîteva lucruri - că aici la alegeri cîştigă comuniştii, că trăim din exportul oamenilor şi că ne confruntăm cu un conflict în partea de est a ţării. Pentru UE în mod special faptul că nu controlăm frontiera noastră de est, că oferim o fereastră largă de 200 km pentru existenţa nestingherită a celei mai mari zone off-shore de la ora actuală, reprezintă unul din argumentele de bază ale Brusselului îmotriva îmblînzirii regimului de trecere a frontierei sau liberalizării condiţiilor pentru schimburile comerciale.

Din aceste motive, stimaţi colegi, credem că a venit timpul să schimbăm puţin accentele şi metodele de abordare a acestui conflict. În condiţiile în care autorităţile de la Tiraspol nu manifestă nici cea mai mică disponibilitate de a discuta cu Chişinăul, de a căuta împreună cu noi şi cu partenerii noştri occidentali careva soluţii acestei probleme, se cere imperios o schimbare a modului nostru de a acţiona.

De-a lungul anilor s-au avansat diverse soluţii - modele federale, autonomiste, regionaliste, concepţii elaborate în interior sau în exterior, discuţii în format biletaral, pentalateral, septalateral. Fără rezultat. Recentele evoluţii din zona de est demonstrează că şi formatul cinci plus doi se dovedeşte tot atît de puţin eficient, ca să folosim un eufemism, ca şi cele anterioare. Miza pe care am pus-o pe Ucraina, în special după victoria forţelor pro-occidentale la alegerile prezidenţiale din decembrie 2004, s-a dovedit şi ea falsă. Kievul se pare că urmăreşte scopuri ce diferă de cele ale Chişinăului.

Sigur că putem merge în continuare pe calea cedărilor, cale specifică Chisinăului în perioada 1992-2003. Dar există anumite limite. Aceste cedări nu pot fi acceptate la nesfîrşit. De moment ce separatiştii au pus vame şi posturi de grăniceri de-a lungul liniei de demarcare ce separă zona controlată de ei de restul teritoriului Republicii Moldova ne punem întrebarea ce ne împiedică pe noi să facem acelaşi lucru? De ce să aşteptăm ca Ucraina să accepte posturi mixte vamale sau de grăniceri de-a lungul segmentului transnistrean al frontierei moldo-ucrainene dacă de fapt acest control îl putem institui chiar noi.

Uniunea Europeană ne cere să stăvilim traficul illicit şi să ne controlăm frontierele. În situaţia dată credem că singura soluţie plauzibilă este stabilirea unei frontiere de-facto pentru izolarea zonei separatiste de restul teritoriului ţării, fără însă a recunoaşte independenţa acesteia. Vor independenţă, n-au decît să suporte această povară. Efectiv nu înţelegem de ce pîna în momentul de faţă Chişinăul a menţinut aceste condiţii paradiziace pentru existenţa separatismului transnistrean. Cine poate explica faptul de ce atunci cînd cetăţenii moldoveni trec în zona controlată de separatişti, ei sînt efectiv terorizaţi de tot felul de aşa-zise posturi vamale şi de grăniceri, impuşi să plătească tot felul de taxe, în timp ce noi oferim separatiştilor, cu exces de generozitate, un acces absolut nestingherit pe teritoriul controlat de autorităţile moldovene ?! Credem că Chisinăul trebuie să aplice Tiraspolului un tratament similar. Vor vamă, vor control de frontieră, vor taxe de trecere - nu avem decît să le oferim aceste lucruri ! Nu înţelegem de ce lăsăm să ne scape zeci de milioane de lei care ar putea proveni din taxele vamele în cazul cînd acestea ar fi aplicate separatiştilor.

De altfel rugăm să fim înţeleşi corect, ceea ce propunem noi nu înseamnă în nici un caz o blocadă a zonei transnistrene. Trecerea peste Nistru va rămîne în continuare posibilă, dar nu şi necontrolată.

În acelaşi timp, e cazul ca pentru o vreme, puterea de la Chişinău să pună accentul pe asanarea situaţiei economice şi sociale din ţară. Succesul rezolvării problemei transnistrene rezidă în îmbunătăţirea situaţiei de pe malul drept al Nistrului. Regimul transnistrean rezistă atîta vreme, stimaţi colegi, nu doar din cauza că la Tiraspol există un autocrat pe nume Igor Smirnov care uzurpează puterea într-o parte a teritoriului Republicii Moldova cu sprijinul baionetelor ruseşti. Regimul transnistrean există, de ce să n-o spunem pe şleau, şi din cauza insuccesului Republicii Moldova în plan economic, social şi politic.

Dacă Republica Moldova ar fi o ţară atractivă, stabilă, cu o economie performantă, dacă paşaportul moldovenesc n-ar fi unul care-ţi crează mai curînd probleme la punctele de trecere a frontierelor, ci ar fi un act ce ţi-ar oferi dreptul la libera circulaţie în mai multe ţări, atunci şansele regimului separatist de a se menţine la putere ar fi considerabil reduse.

Ce putem noi oferi la momentul de faţă celor 700 mii de cetăţeni ai regiunii transnistrene - mesaje patriotice, să-i convingem că sîntem moldoveni şi că nu vrem unire cu România, că la noi ruşii nu sînt persecutaţi, că nu vrem în NATO ci în marea familie ceseistă?! Chişinăul a încercat să-i seducă pe cei din stînga Nistrului cu asta, dar nu a mers şi nu a mers nu pentru că acestor mesaje nu li s-ar fi dat crezare.

Din păcate autorităţile moldovene încearcă cu disperare să convingă cetăţenii din stînga Nistrului să-şi dorească reunificarea ţării în timp ce o bună parte a populaţiei de pe malul drept nu ştiu cum să scape de ea. Sute de mii de moldoveni sînt pleacaţi peste hotare. Sondajele de opinie indică cote ingrijorătoare ale lipsei de încredere a cetăţeanului nostru în viitorul acestei ţări. Pe acest fundal nu ştiu dacă putem vorbi despre o motivare pozitivă a celor din Transnistria, fie ei români moldoveni, sau ruşi ori ucraineni. Problema transnistreană va fi rezolvată atunci cînd se va rezolva problema Republicii Moldova. Şi se va rezolva în bună parte de la sine - fără mediatori, fără garanţi, fără proiecte de federalizare.

Din aceste motive, noi, social-liberalii, credem că a venit momentul ca problema transnistreană să fie privită dintr-o altă perspectivă. Pentru Chişinăul oficial reunificarea ţării a devenit o obsesie, problema transnistreană fiind şi un fel de paratrăsnet ce distrage atenţia de la situaţia cu care ne confruntăm noi aici, pe malul drept. Anume din aceste motive poate că este cazul să schimbăm modul de a acţiona în cazul acestui conflict.

"Îngheţarea" lui deliberată, coroborată cu acţiuni economice menite să descurajeze regimul separatist, elaborarea unei strategii privind informarea în masă a cetăţenilor din stînga Nistrului şi concentrarea eforturilor puterii de la Chişinău în direcţia asanării situaţiei economice şi sociale de pe malul drept ar fi acele acţiuni ce ar permite deblocarea procesului de reunificare. Or, la ora actuală principala noastră problemă nu e cea a zonei de est, în mod particular, ci a Republicii Moldova în general. De felul cum vom şti să rezolvăm această problemă depinde atît succesul reintegrării ţării cît şi cel al integrării statului reîntregit în Uniunea Europeană.